Ce mult spune această evanghelie! Ea cuprinde                  toată taina mântuirii noastre sufleteşti.

Dacă oamenii zicea un învăţat creştin ar pierde,         din întâmplare, toate evangheliile, afară de una,        sau dacă omului i s-ar permite să asculte numai           o singură evanghelie, mântuirea încă n-ar fi pierdută; evanghelia cu purtarea crucii ar fi în stare ea singură să păstreze şi să vestească taina mântuirii noastre sufleteşti.

„Tot cel ce vrea să vină după Mine". Iată acesta este începutul mântuirii. Să pleci pe urmele Domnului. Să pleci de bunăvoie, din dragoste şi dor de mântuire, pe calea mântuirii. Dar nu e lucru uşor          a merge după Domnul. Condiţia cea dintâi o spune evanghelia: "Să se lepede de sine". Cel ce vrea să plece pe urmele Domnului, trebuie mai întâi                     să se lepede de sine. A te lepăda de tine şi a-ţi lua crucea înseamnă a te răstigni şi a « muri » faţă de lume (Romani 6). A-ţi lua crucea înseamnă a te răstigni mai întâi pe ea, ca să moară eul din tine, să moară               « omul cel vechi » din tine. Dar nu e lucru uşor aceasta. Eul din noi e duşmanul care se lasă mai anevoie bătut. E duşmanul care moare mai târziu.

Eul nostru, omul nostru cel vechi, trebuie mereu împuns cu « piroanele Golgotei ». O altă evanghelie zice că trebuie să ne luăm crucea în fiecare zi                 (Luca 9, 23).  Adică zi de zi şi clipă de clipă să te lupţi             a împiedica răsuflarea şi învierea eului tău, a omului tău cel vechi.  A-ţi lua crucea înseamnă a te răstigni         şi a muri mereu faţă de lume, până vei ajunge                      la biruinţa pe care a strigat-o Sf. Ap. Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine." (Galateni 2, 20)

A merge după Domnul înseamnă a merge pe urmele Mielului, înseamnă a merge pe urmele Crucii, adică, să rabzi totul, să suferi totul, să-i iubeşti pe toţi, să plângi cu cei care plâng, să te bucuri cu cei care se bucură. Şi, o dată cu aceasta, să păşeşti călcând sub picioarele tale scorpiile şi balaurii ispitelor şi păcatelor         (Luca 10, 19). A merge după Domnul înseamnă să fii tuturor toate şi, mai presus de toate, să fii cu totul        al Lui…

Anevoie moare eul din noi. Domnul Iisus a ştiut acest lucru. De aceea ne-a lăsat în ajutor o altă putere: crucea suferinţelor.

Câte ceva despre crucea suferinţelor

Toţi purtăm o cruce de suferinţe şi încercări. Nu este nimeni în această lume care nu-şi are necazurile               şi încercările lui. Fratele meu care citeşti aceste rânduri, eu nu te cunosc mai de-aproape cine eşti               şi cum trăieşti. Însă oricine ai fi, desigur, şi tu porţi o cruce de necazuri şi încercări. Nu este nimeni care              să nu-şi aibă crucea necazurilor lui.

Tu vrei să scapi de crucea aceasta? Zadarnică încercare. Orice ai face, oricât te-ai zbate, tot cu ea în spate te vei trezi. Cu cât fugi de ea mai tare te va urmări! Dar crucea aceasta nu este încă crucea din evanghelie. Aceasta e numai şcoala în care Domnul    te-a chemat să te înveţe ce înseamnă a purta crucea            şi a te lepăda de tine. Sub greutatea crucii suferinţelor din lumea aceasta, trebuie să-L afli pe Domnul,  trebuie să afli „jugul Lui cel uşor”, trebuie să afli Crucea Lui. Crucea vieţii trebuie s-o purtăm                  spre folosul şi mântuirea sufletului nostru.

O, dacă viaţa noastră este o cruce de nesfârşite suferinţe şi încercări, de ce n-am purta-o de bunăvoie pentru Hristos, în loc s-o purtăm de silă, fără nici              un folos? O, ce dureros este să-i vezi pe oameni purtând crucile necazurilor fără să-L cunoască pe Cel Care ne-a mântuit prin jertfa Crucii!

Suflete drag, să ştii că Domnul a pus pe umerii tăi crucea suferinţelor şi a necazurilor. A pus-o, ca să-L afli pe El şi rosturile vieţii tale. A pus-o, să-ţi dai seama şi să înţelegi că nu este mântuire fără cruce şi suferinţă.

Întreagă viaţa Domnului, începând de la naştere              şi până la moartea pe Cruce, a fost o cruce grea                   şi suferinţă nesfârşită. Şi tu, dragul meu, te înşeli! Crezi tu oare că vei putea scăpa de ceea ce n-a scăpat nici un suflet ce s-a mântuit? A fost, oare, vreun sfânt în această lume care să nu fi  suferit?

Uită-te bine spre Cer, fratele meu, şi vei vedea              că toţi cei care sunt Acolo „crucea ca jugul au purtat" în lumea aceasta. Toţi au trecut prin martiraje, prin suferinţe, batjocuri, prigoane, prin „poarta cea îngustă". Şi tu, fratele meu, vrei să trăieşti mai liniştit decât ei? Şi vrei să trăieşti în tihnă şi odihnă             când Domnul a spus atât de clar: „în lume necaz veţi avea necazuri…,  dacă pe Mine M-au urât şi pe voi vă vor urî". O, dragul meu, nu este mântuire fără cruce            şi suferinţă! Dar, să ştii un lucru: când Domnul te apleacă sub cruce, crucea aceasta se face o binecuvântare pentru tine şi sufletul tău. Domnul nu pune pe umerii tăi niciodată o cruce pe care să n-o poţi duce. El ştie hotarul puterilor noastre sufleteşti.

O, dragul meu, învaţă-te „să suferi ca un bun ostaş al lui Hristos" (II Timotei 2, 3). Fii gata să rabzi şi să suferi orice. Bea cu bucurie paharul pe care Domnul  ţi-l întinde.

Suflete drag, noi trebuie să mergem pe calea cea strâmtă a crucii. Dacă ar fi fost şi o altă cale spre cer decât aceasta, Bunul nostru Mântuitor, desigur ne-ar fi arătat-o. El însă ne-a spus-o limpede şi lămurit: „Cine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze".

Purtarea crucii este o binecuvântare pentru sufletul nostru. Dar Domnul n-a pus pe umerii noştri numai greutatea crucii, ci ne-a lăsat şi puterea ca să ne purtăm crucea.

În crucea pe care Domnul ne-o dă să o purtăm             este nu numai greutate, ci şi putere. Noi nu purtăm crucea noastră - spune un sfânt părinte - noi nu purtăm crucea necazurilor, a greutăţilor, a izbeliştilor                   şi a neputinţelor noastre. Am cădea zdrobiţi sub greutatea ei. Crucea noastră o poartă Domnul Iisus,      iar noi purtăm crucea Lui cea dulce şi plină de binecuvântări. „Luaţi jugul Meu, căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară" (Matei 11, 28-30).

Noi putem duce crucea ce ni s-a pus pe umeri, pentru că în fruntea noastră merge Domnul.

Împăratul roman Iulius Cezar nu folosea în armată vorba de comandă „ite" adică înainte marş, ci folosea vorba „venite", veniţi după mine. El însuşi mergea            în fruntea armatei.

Aşa şi Domnul Iisus, El nu zice: Luaţi-vă crucea             şi mergeţi înainte, ci zice: „Veniţi după Mine…"                 Eu merg înaintea voastră, purtând crucea pe umeri…                Eu vă deschid drumul.

O, Doamne, dacă Tu eşti înaintea noastră pe drumul crucii, noi mergem cu bucurie pe urmele Tale!

Rugăciune

Iisuse, preadulcele meu Mântuitor, Îţi mulţumesc             că ai aşezat pe umerii mei crucea şi m-ai chemat             să merg după Tine. Îţi mulţumesc că m-ai chemat în şcoala cea mare a suferinţelor, în care se învaţă purtarea crucii. Mi-ai pus pe umerii mei crucea suferinţelor           şi m-ai chemat să merg după Tine pe calea ce duce la cer. Dar, vai, ce şcolar rău am fost eu în şcoala suferinţelor! De câte ori am încercat să fug din şcoala aceasta!              De câte ori am voit să arunc crucea de pe umeri!

Iisuse preadulcele meu Mântuitor, Îţi sărut cu foc preasfintele mâini şi picioare, Îţi mulţumesc din tot sufletul că nu m-ai părăsit pentru încăpăţânarea                  şi nesocotinţa mea. Îţi mulţumesc că nu m-ai scos                   ca pe un netrebnic din şcoala cea sfântă a suferinţelor.  Îţi mulţumesc că m-ai lăsat în ea şi mi-ai apăsat mereu crucea pe umeri până mi s-au deschis ochii şi mintea           să văd şi să înţeleg că crucea suferinţelor mi se pusese  pe umeri să Te aflu pe Tine, preadulcele meu Mântuitor! Sub greutatea crucii Te-am aflat pe Tine şi Jertfa Ta             cea Sfântă. Sub greutatea crucii am învăţat să mă laud  în slăbiciunile mele… am învăţat „să am plăcere în slăbiciuni, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab, atunci sunt tare"                     (II Corinteni 12, 9-10). Sub greutatea crucii am învăţat să mă jertfesc pentru Tine, pentru lucrul Tău şi pentru alţii. Sub greutatea crucii am învăţat că trebuie să mă răstignesc împreună cu Tine (Romani 6, 6), pentru ca să nu mai trăiesc eu - omul cel vechi - ci Tu, Doamne,                   să trăieşti în mine (Galateni 2, 20). Sub greutatea crucii am înţeles că trebuie să vină neîncetat peste mine suferinţe          şi prigoane, pentru că trăiesc în lume, iar lumea pe ai Tăi nu-i poate suferi, precum nici pe Tine nu Te-a suferit,           iar „sluga nu este mai mare decât stăpânul". Dacă Tu ai suferit, şi noi trebuie să suferim.

Suferinţa este cea mai scumpă şi cea mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă „trăiesc", prin ea muncesc. Prin ea a vorbit cerul cu mine şi prin ea vorbesc şi eu cu cititorii mei.

O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginea mormântului! Ţine-mă neîncetat „mai lângă Domnul meu" până în clipa când mă vei preda cu totul şi pentru totdeauna în braţele Lui…